Strada Zambila

Carte finalista la Premiul UNICEF 2018 Trebuisera, asadar, sa aleaga: fie ramaneau la Bucuresti si continuau sa nu poata sa le ofere celor doua fiice viata si educatia pe care se jurasera sa le‑o dea si nici sa‑si ajute parintii, a caror pensie de o suta de euro nu le ajungea; fie plecau in strainatate. Alesesera strainatatea... dar una «pe moment», cum spunea mama ca sa ma linisteasca. Parintii Ilincai au plecat in Franta ca atatia alti emigranti. Au incredintat-o ca vor lipsi doar cateva luni, numai ca Ilincai i se par o eternitate. Dupa ea, nu merita sa parasesti ce iubesti ca sa te duci sa faci functionale niste cabinete medicale din Normandia. Nici sa irosesti prezentul sperand intr-un viitor mai bun. Apropierea Craciunului face situatia si mai greu de suportat. La scoala, profesoara de romana le propune copiilor sa participe la un concurs de arte plastice, iar Ilinca se asociaza cu Florin, un elev rom din clasa. El va scrie poezii, ea va face fotografii. Pentru Ilinca, fotografia e cel mai bun mijloc de a lupta impotriva cliseelor si de a vedea, intr-un final, ce se ascunde in spatele certitudinilor. Fragment din cartea "Strada Zambila" de Fanny Chartres: "Uitasem ca intre Franta si Romania e un decalaj de o ora. Asa ca doua ore se transforma in trei, chiar patru, atat de greu mi se pare ca trece timpul. Ca sa am rabdare, o las pe bunica sa ma invete punctul lenes la tricotat in vreme ce Zoe incearca sa memorizeze lectia despre al Doilea Razboi Mondial. - Datele, evenimentele, nu uita, Zoe... Profesoara nu are ce face cu numele de caini, de pisici, de oaie sau de maimuta ale lui Roosevelt, Stalin, de Gaulle sau mai stiu eu cui, nu pot sa ma impiedic sa-i amintesc, in timp ce inima mi se transforma in avion cu reactie. Bunicul isi face aparitia la inceputul serii, cu cheile de la Loganul galben in mana. Desi a ajuns la varsta de pensionare, continua sa fie sofer de taxi in Bucuresti. Un alt mod de a completa veniturile familiei noastre. La noi, cam asa e, in privinta bugetului: un soi de pusculita mare in care fiecare pune ce poate, cand poate... Dar bunicul e mai degraba multumit pentru ca adora sa-si plimbe pasagerii prin capitala. „Odata cu fiecare client, descopar o noua pagina din romanul acestui oras", ii place sa repete cand bunica ii reproseaza din priviri ca s-a intors atat de tarziu. Bunicul conduce ca si cum ar citi o carte: un cartier - un capitol; un pasager - un personaj; o cursa - o intriga; un du-te-vino intre trecutul si prezentul Bucurestiului. Uneori bunicul ma lasa sa il insotesc. Ma asez pe locul pasagerului si ascult povestile clientilor sai."